Natura moarta cu ceas si scrumiera

Cate ceva despre Dl. de Balzac

De curand soarta m-a pus fata in fata cu vechea mea biblioteca. Trebuie sa marturisesc, umil, ca n-are cine stie ce valoare, in afara uneia sentimentale. Carti de literatura din colectiile anilor 70 si 80, plus suratele lor mai noi, adaugate de mine. Din fericire, contine mai ales autori clasici pe care, recunosc, nu prea am avut tragerea de inima sa-i citesc. Nu mai bine pentru timplu eminamente liber de care dispun acum.
Unul dintre autorii pe care i-am redescoperit este Balzac. Mai citisem ceva de el in tineretile mele, insa nu cu mintea de acum. Nu cred in lecturile adolescentine. Chit ca sunt incarcate de elan si de iuresul tipic acestei varste, cred ca le lipseste limpezimea si experienta maturitatii. Nu ai cum sa descoperi si sa intelegi bine un autor mare la o varsta frageda. Iti scapa mult prea multe lucruri. Nu ai destula rabdare. Uite asa am ajuns sa scap si de complexele din liceu legate de lectura. Ii invidiam pe colegii care se bateau pe burta cu d`alde Joyce, Tolstoi, Balzac sa. M-am linistit: erau doar niste laudarosenii. Se umflau in pene cu autori grei. Eu de abia daca mai imi amintesc cate ceva din ceea ce citeam la varsta aia. Sigur, eram extaziat, rapit, ma vedeam inconjurat de o aura maiestuoasa de intelectual, sau carturar, spuneti-i cum vreti, dar in rest - gol. Aroma puternica a lecturii trecea, si dupa ia ramanea un vid absolut. Asta e adevarul gol golut. Tocmai de aceea sunt extrem de circumspect atunci cand vine vorba de intelectuali care au devorat deja pana la douazeci de ani biblioteci intregi. Asa si ?! Nu-mi plac atoatestiutorii, obezii intelectuali. Ii prefer pe cei cu o minte mai supla, mai trasa prin inel. Asta inseamna ca inca mai pot asimila. Prefer un nu stiu spus simplu, unui raspuns doct, dar slinos, daca ma intelegeti...
Asa... Cand il citesti pe Balzac, iti dai din prima seama ca ai de a face cu o inteligenta proaspata si autoironica. Personajele pe care le iubeste cel mai tare sunt tocmai acei tineri care se disting printr-o delicateta superioara a spiritului. Efebi frumosi si visatori, care poarta pe chipul lor amprenta geniului. E limpede ca se da in vant dupa ei. Mereu aduce vorba despre ei, ii inconjoara cu dragoste, cu duiosie, in contrast mereu cu spiritele obtuze si putrede din jurul lor. Deseneaza mereu tot felul de corcituri morale, dar nu uita sa scoata din bagheta lui magica cate-un frumos “angel radios”. Scriitorul nu uita sa intervina din cand in cand in text ca sa ne arate limpede cu cine ”tine”. Compatimeste, pretuieste, cateodata scuza evolutiile favoritilor sai, isi rade mereu de cei inofensivi, si stupizi, fara a uita nicio clipa sa puna lupa si reflectorul pe “mizerabili”, si nu in ultimul rand. Nu prea-i plac burghezii, si aici nu folosesc cuvantul in in sens sociologic. Ii dispretuieste pe cei care nu se disting prin nimic. Aristocratul e intodeauna iertat chiar si cand exceleaza in nemernicie. Ticalosiile lui au intotdeauna ceva nobil, pe cand, cele ale burghezului, n-au niciun fel de adaos care sa le inmoaie. Viziunea lui se intrepatrunde cu cea a lui Stendhal. Amandoi il prefera pe omul superior, numai ca, daca optiunea lui Balzac e mai apropiate de catolicism si de Vechiul regim, cea a lui Stendhal e bonapartista. Acolo unde personajul primului mediteaza, celalalat actioneaza, ia decizii, schimba establishmentul.
Caracterele umane pe care le intalnesti la Balzac sunt adevarate specii umane, arhetipuri, mereu identice cu ele din punct de vedere moral. Un innocent e curat pana la capat, la fel si ticalosul. Ele nu scapa taxonomiei balzaciene, pot avea doar libertatea de a ingroasa caracteristice morale.

Morrissey, Years of refusal

In anii 80, dupa galagia si energia cu care punk-ul ii inebunise pe toti, se simtea adierea unor vremuri ceva mai potolite. Asa au aparut curentele synth pop, new romantic si indie rock, manifestari muzicale mai melodioase si mai interiorizate decat cele ale precedentei epoci. The Smiths s-a impus ca cea mai influenta trupa a miscarii indie britanice, din care a rasarit ulterior si brit pop-ul. Trupa s-a facut cunoscuta cu un pop fredonabil, cu versuri lirice ce tradau inflente roamntice si, nu in ultimul rand, cu o imagine artsy, decadenta, desenata in primul rand de vocalistul trupei-Morrissey. Poate ca el e cea mai importanta mostenire pe care au lasat-o cei de la The Smiths. Criera solo a debutat cu albumul Viva Hate (1988), ale carui hituri Suedehead si Everyday is like Sunday, in ciuda nuantelor ceva mai intunecate, aduceau mult cu sound-ul trupei pe are tocmai o parasise. In deceniile urmatoare muzica lui capata sonoritati alternative rock, asa cum se poate auzi pe albume ca Your Arsenal si Vauxhall and I, dar si pe mai recentele You are the Quarry si Ringleader of the Tormentors. Toate sunt albume excelente, mai putin ultimul -Years of refusal, lansat in februarie 2009.
Intotdeauna mi l-am inchipuit pe Morrissey ca pe un melancolic ce-si consuma tristetea in oglinda. Ii place sa sufere. Este un Narcis depressiv, un artist care nu uita niciodata sa mai muste o bucatica din sine, ca un sarpe din propia coada. E cu desavarsire un individ intors spre sine insusi. Imi aduce aminte de un personaj din Sectantii lui Iuri Mamleev care se deda unor deliruri erotice cu propriul suflet, intrucat descoperise ca isi este propriul sau Dumnezeu! Ca dandy autentic, Morrissey si-a construit si desfasurat viata sub specia esteticului. Si ce pot fi mai frumos pentru un adevarat romantic decat sa sufere si iar sa sufere. Nici ultimul album, Years of refusal, nu face exceptie de la regula. Doar ca acum, dupa cum o spune si titlul pare sa se fii impacat cu conditia lui. A inceput sa se simta bine in piela lui, nu mai are nevoie de intelegere si ajutor. De fapt nu mai are nevoie de nimeni. Mda, nici nu ne indoiam…. Numai ca nu e genul care sufera in tacere. Are nevoie sa se auda si sa fie auzit de public. Performance-rile lui sunt teatrale si patetice, fara a fi ieftine si neautentice. Il suspectez pe Morrissey ca, in ciuda a ceea ce afirma, nu poate trai fara coparticiparea fanilor la chinurile sale, iar acestia nu l-au dezamagit niciodata. Il venereaza ca pe un obiect de cult. I se inchina ca unui inger cazut si decrepit.
Sa revenim la muzica. Noul album pare ceva mai rock decat celealte. Stilistic si tematic nu difera deloc de cele anterioare. Problema e ca pare comun. A ramas tema si au disparut variatiunile. Nu te impresioneaza nimic. E uniform de la un capat la celalt. Nu ofera niciun hit asa cum faceau albumele mai vechi. O fi el multumit de el insusi, numai ca noi, ca ascultatori, sau ca fani, ramanem cam dezamagiti.

Copilaria mea & Oglinda lui Tarkovsky

Tarkovsky e vazut indeobste ca un regizor dificil. Pe buna dreptate. Deunazi, m-am incumetat sa vad filmul Oglinda. Constient de dificultatea autorului, m-am hotarat din capul locului ca nu vreau sa nteleg filmul ci mai degraba sa-l simt. Nu m-am pregatit, nu m-am incruntat la ecran. N-am depus niciun efort, l-am lasat pe el sa arate ce poate. Complet ignorant, l-am lasat sa ma patrunda. Il mai vazusem o data. N-am inteles nimic. Am obosit si atat. De data asta m-am lasat purtat de el. Abordarea mea sa-a dovedit astfel a fi extrem de eficace.
Impreuna cu personajul-copil al filmului, m-am trezit dus pe taramurile fabuloase, ca de basm ale copilariei. O lume in care tot ceea ce percepeam capata dimensiuni mitice, as zice eu acum… Mama, vecinele, tatele cu care vorbea aveau o infatisari epopeice, statuare. Intalnirile la care asistam, caci, recunosc, am fost genul de baietel care se tinea dupa fusta mamei, pareau sa ascunda secrete teribile, care ar fi putut, la o adica, sa intoarca lumea pe dos. Un intreg labirint de mistere, o spirala densa de adevaruri nespuse statea in convorbirile lor. Pe atunci, un colt de curte, o zi senina de primavara sau de toamna erau resimtite de sufletul meu plenar, cu intreaga forta de receptare a fiintei mele. Probabil ca asta e un dar al copilariei. Eram in stare sa simt nemilocit duhul unei pale de vant, sa sorb intrega suflare a unei zile frumoase. Ma bucuram pur si simplu cu toti porii deschisi de intreaga placere a faptului de a fi in lume.
De aici cred ca a pornit si autorul nostru. Tocmai de la aceasta aptitudine neobisnuita a copilului de a percepe lumea, isi trage seva filmul nostru. Tarkovsky poseda acea abilitate de a face din natura, oameni, obiecte, peisaje - prezente vii. Asta explica si insistenta pe cadrele statice si lungi, lentoarea cu care filmeaza, de parca ar incerca sa surprinda duhul momentului. Imaginile, astfel oferite, nu sunt naturi moarte, nu reprezinta realitatea, nu o mediaza, ci o aduc cu totul aici, transfigurat. Functiile filmului coincid cu cele ale iconografiei ortodoxe. Poarta catre suflarea unui dincolo. Imagini, dar si prezenta induhovnicita. Regizorul a abordat dealtfel subiectul in filmul Andrej Ryublov. Puternica prezenta a mamei da coloana vertebrala filmului, leaga evenimentele, pana acolo ca rezulta un o lume in care partile isi susotetesc, se oglindesc unele in/pe altele. Fapte banale capata dimensiuni hiperbolice pentru lumea copilului, lucru ce-i permite lui Tarkovsky sa le lege, chiar sa le puna in oglinda cu evenimente cu adevarat catastrofale ale istoriei. Microistoria corespunde macroistoriei intr-o nesfarsita reintoarcere.
In sfarsit ma pot lauda ca am inteles(sic!) ceva din Tarkovsky...

Recenzie, Victor Neuman, Neam, popor sau natiune, Ed. Curtea Veche

Volumul lui Victor Neumann isi propune sa faca o istorie a unor notiuni politice care, pentru el, sunt si au fost fundamentale pentru articularea identitatii colective a romanilor. Inca de la inceputul cartii ni se spune ca in Europa au existat doua mari moduri de a gandi identitatile nationale: cel francez si cel german. Pentru cazul francez, ganditorii alesi spre discutare sunt Jules Michelet si Ernst Renan, iar in cel german, J. G. Herder. In cazul francez, cuplul le peuple/ la nation, asa cum este el inteles de cei doi istorici, ar fi un fenomen identitar specific modernitatii, ce s-a nascut o data cu Revolutia franceza. Natiunea franceza este un produs al unei istorii indelungate, extrem de dinamice, in care incrucisarile lingvistice, culturale, rasiale chiar, au reusit sa produca o constiinta comuna, o identitate unitara, care a reusit sa le subsumeze pe toate celelate si, lucru foarte important, sa se constituie impreuna cu acestea, si nu in contra lor. Nu acelasi lucru se intampla in cazul constructiei identitatii colective germane, tributare, in cazul discursului herderian, romantismului specific miscarii Sturm und Drang. Modelul german intemeiaza natiunea politica pe natiunea culturala si pe cea etnica.
Dupa ce a incercat sa extraga miezul dur al celor doua viziuni asupra natiunii, autorul avanseaza teza ca intreg estul si sud-estul european a fost formatat, in devenirea sa nationala, de modelul conceptual german. Actorii care au demarat si dus la capat acest proces au fost elitele. Se poate observa cum conceptele de natiune, popor, neam sunt investite de-a lungul ultimelor doua secole exact cu semnificatiile herderiene. De ce ? In primul rand, modelul francez a fost mai dificil de inteles, mai complicat si, in al doilea rand, cel german s-a dovedit mai util scopurilor elitelor locale : pastrarea privilegiilor, mentinerea ignorantei marei mase de oameni, a aceleia care ar fi trebuit sa fie emancipata, educata, transformata intr-o societate a cetatenilor.
E o stare de lucru care trebuie depasita, ni se atrage atentia. E momentul ca statul romanesc (in sensul de societate politica) sa fie construit pe alt schelet si intr-o alta logica, care sa-l poata face compatibil cu asezamantul politic al Uniunii Europene.

Povestea lui Ţiţi

L-am primit într-o după-amiază frumoasă de vară. Era un caţeluş speriat si neîncrezător, care se zgâia la mine, întrebându-se probabil cine sunt şi ce are să i se întâmple. Se ascundea în toate cotloanele si ungherele pe care le găsea. Cred că, dacă ar fi putut, s-ar fi strecurat şi în căsuţa unui muşuroi de furnici, atât de fricos era. L-am adoptat si îndrăgit imediat. I-am pus numele Ţiţi. Numai că acum trebuia să-i câştig încrederea şi să ne înprietenim. Zis si făcut ! Şterpeleam din bucătărie tot ce era mai bun si mai gustos. Îl îmbiam cu lăptic, cu cărniţă, cu prăjiturele gătite de mama, cu de toate. Încet, încet, temător, cu ochii plecaţi, a început să iasă din ascunzătorile lui. Prea gustoase erau prăjiturile pufoase şi mult prea ademenitor aburul laptelui proaspăt încălzit! Nu a trecut mult până ca mama să mă vadă fugărit prin casă sau asteptând pitit, cu inima cât un purice, numărând fără suflare clipele, ca Ţiţi să mă dibuiască după fotolii şi perdele. Mai târziu, ne-am făcut curaj şi ne-am aventurat în curtea casei, unde se deschidea o lume nouă pentru noi, în care eu şi prietenul meu ne-am trezit personaje de poveste. Eram ba prinţi si cavaleri în luptă cu dihănii şi balauri ce se dovedeau a fi, spre marea noastră uimire, nişte biete albine zgândărite si supărate de gălăgia noastră, ba feţi-frumoşi şi vrăjitori puşi pe fapte mari în întunecatul şi misteriosul lan de porumb din curtea casei. Prin multe încercări am mai trecut ca să salvăm lumea de toate relele. A trebuit să înfruntăm cu bărbăţie armatele de cocoşi şi curcani ce se încăpăţânau să ne sară în cap de câte ori le sfidam.. Nu de puţine ori, Ţiţi a trecut peste mândria lui de căţeluş viteaz şi a fugit urlând cu coada-ntre picioare, urmărit şi înţepat de cîte-o albină mânioasă şi neînfricată.
Vremea trecea şi lumea mea începea să se schimbe. Părea că, pe măsură ce eu creşteam, Ţiţi se făcea din ce în ce mai mic şi arăta tot mai mult ca un căţeluş neajutorat. Mă înţelegea acum mai greu şi parcă nici eu nu mai aveam timp şi poftă de toate giumbuşlucurile lui. Începusem să-mi găsesc prieteni noi. De fiecare dată când Ţiţi mă găsea cu ei şi, plin de voioşie, căuta să se alăture jocurilor noastre, mă ruşinam de el şi îl goneam cu răutate acasă, eu şi amicii mei. Îl vedeam şi auzeam tot mai puţin. Nu mai aveam timp de el. Ţiţi începuse să devină un personaj trist şi tot mai şters. Şi-ntr-o zi, dintr-o dată, nu l-am mai găsit pe prietenul meu. Dispăruse pe tarâmul celălalt, ca-ntr-o poveste…

Urma. Anger as a gift.

Un album melancolic, aproape in sensul patologic al cuvantului, de ascultat toamna, cand copacii se usuca si trecutul iti umbla furios prin minte. O creatie muzicala venita din instrumentele si gatul unor oameni revoltati. Chitarile sunt reci, sunetul lor te urmareste constant, tobele si percutia bine conturate, putin agresive, asa cum sta bine unora care au ceva de reprosat lor si celorlalti, iar vocea iese de sub mantia tenebroasa a goth-punk-ului. Citind printre randurile pieselor, observam ca personajele din umbra lor se vor romantice, adica neintelese, singuratice, rozand cu pofta la propriile angoase, incapabile sa iubeasca, dar si imposibil de iubit. Revolta este bine tinuta in frau in majoritatea pieselor, defularea explodand ici si colo in piese ca: “Don`t bleed”, “Out of my hands “, “Refuse”, “Unanswered”. Cine gusta un astfel de mesaj? Evident un public asemanator cu eroii nostri: tanar, cu un picior inca in lumea atat de tulburata si confuza a adolescentei (a nu se citi aici ca o sentinta, a se interpreta chiar ca o apreciere).
Avem de-a face pe-acest album cu un rock alternativ inteligent, unde misto-ul, bascalia, atat de des folosite, sunt inexistente; cu o formatie care-si ia muzica in serios, ce reuseste sa creeze o lume sonora bine individualizata, melodioasa, putin pop. In fine, in fata noastra s-a aratat o trupa deja matura, instalata intr-o zona putin frecventata pe la noi, cea a nevrozelor muzicale.